La multi ani! ROMANIA



 La multi ani !Romania. I-ti doresc sa fii nationalista ca Serbia, democratica ca America, cu o economie ca Elvetia, senatori ca in Germania, iar noi sa fim ca japonezi.

Daca nu, noi cei 22 milioane v-om ajunge sa ne cautam un loc de dat cu capul si sa baten cuie, iara ultimul care va pleca va stinge lumina

Prostia, viata si birocratia

Nu te contrazice niciodata cu un prost; oamenii s-ar putea sa nu observe diferenta dintre tine si el.

Un prost intr-o pozitie inalta este ca un om in varful unui munte inalt; totul ii pare a fi mic, iar el pare mic tuturor
Pentru a invinge birocratia, fa ca problema ta sa devina a ei.
Viata poate fi inteleasa numai privind inapoi, dar trebuie traita privind inainte
Suma ineligentei pe planeta este constanta, insa populatia este in continua crestere.
Intr-o birocratie, orice informatie se deterioreaza  transmitandu-se de jos in sud

IARNA PE ULITA

FLUTURI

 

 

 

Germenii de lucerna, in, grau si floarea soarelui



Germenii de lucernă. Ajută în cazul inflamaţiilor articulare, reumatism.

Conform tradiţiei, primii care au cultivat lucerna au fost arabii, în urmă cu două mii de ani şi ei au numit-o părintele tuturor alimentelor. În medicina populară se numea şi alimentul farmaceutic al celor suferinzi de gută.

Azi ştim, că are un conţinut însemnat de estrogeni vegetali. Ajută la menţinerea echilibrului acido-bazic, astfel împiedică apariţia gutei, reduce inflamaţiile articulare şi simptomele reumatice.
Conţine:

-Hormoni naturali vegetali.

-Acid de chilimbar.
-Clorofilă.

-Vitaminele A,B12, C, D, E,K,P. Mineralele: calciu, fosfor, magneziu, fier, potasiu. Nici un fruct şi nici o plantă nu conţine atâtea enzime indispensabile digestiei.

Acţiune:

-Prin pH alcalin, lucerna dizolvă acidul uric din articulaţii, folosirea sistematică a preparatului are efect benefic în artrită şi în reumatism

-Poate stimula secreţia lactată la femeile care alăptează.

-Datorită conţinutului său de acid de chilimbar ajută la menţinerea elasticităţii ţesutului conjunctiv.
Germenii de seminţe de in. Împiedică depunerea colesterolului, adjuvant în infecţii ale stomacului şi al intestinelor.

Seminţele de in sunt recunoscute în a avea efect benefic în prevenirea şi tratarea cancerului de sân.
Conţin: acid Omega 3 Lignant (polifenol specific), pectină, linamarină, 35% ulei vegetal din care 72% esenţiale indispensabile organismului, mucilagiu de sâmbure de in. Este bogat în vitaminele: A,B,C,D :i E. Mineralele: potasiu, fosfor, magneziu, calciu, sulf, fier, zinc, natriu, clor, mangan, siliciu, aluminiu, nichel, cobalt, iod, brom.
Acţiune: conţine acizi graşi cu efect hipocolesterolemiant. Are 3-5% mucină din coaja seminţei, alături de conţinutul în celuloză din coajă favorizează peristaltismul intestinal. Conţinutul de mucină stă la baza indicaţiei terapeutice din afecţiunile gastrointestinale.
Grâu încolţit.

Se va insista pe consumarea grâului încolţit în orice afecţiune care este destul de gravă. Se va consuma zilnic câte 2 linguri de 3 ori pe zi cu 30 minute înaintea meselor. Cine nu are contraindicaţii poate să amestece grâul încolţit cu miere după gust.
Se ia 1-2 kg grâu şi se spală foarte bine după ce se alege de impurităţi (dacă există). Se pune apoi într-un vas cu apă şi se lasă pentru 8 ore. După 8 ore se poate scurge apa şi se pune alta. Se face acest lucru 2 zile apoi se va lăsa fără apă timp de 3-4 ore şi apoi se spală din nou. Spălăturile acestea se vor face cu multă apă şi cu grijă pentru a nu rupe colţul care răsare. Este gata încolţit atunci când are 2 mm colţul verde şi rădăcinile maximum 5 mm. Se poate măcina cu maşina de carne şi se amestecă cu miere după gust. Se păstrează în sticle bine închise la frigider.

Germeni de floarea soarelui.

Efect de hrănire a pielii.

Efectul său de înfrumuseţare a fost cunoscut din antichitate. Efectul benefic al seminţelor de floarea soarelui se datorează conţinutului ridicat în uleiuri, vitamine şi minerale trofice cutanate şi rezultă în obţinerea unui tegument frumos şi sănătos.

Conţine: niacină (vitamină cutanată, 4% uleiuri din care 65% uleiuri esenţiale, 30% proteine, clorofilă, fibre vegetale, vitaminele E, B12. Mineralele: fosfor, calciu, fier, cupru, iod, magneziu.

Acţiune: substanţele componente bogate în fosfaţi, purifică, înfrumuseţează şi hrănesc pielea, vindecă acneea. Prin conţinutul în fier ameliorează capacitatea de transport al oxigenului la sânge, ceea ce este indispensabil pentru dobândirea unui tegument sănătos. Purifică şi detoxifică pielea. Duce la resorbţia edemelor care produc neregularităţi cutanate.





Graul-remediu naturist

Graul incoltit are capacitatea de a stimula extrem de puternic activitatea
organismului . Dupa o saptamana sau doua de tratament cu grau incoltit, in multe boli
se va constata o vizibila inbunatatire a starii fizice si o ameliorare a boli .
Cateva domenii in care s-au optinut rezultate : Caderea parului, intarirea vederii, vindecarea durerilor de cap, bronsitelor, tronboflebitelor, boli ale sangelui, boli
ale stomacului, boli intestinale, boli ginecologice, boli de ochi, boli de rinichi, arterite,
cancer,etc.
Mod de folosire : 100 gr boabe de grau sanatoase se spala cu apa rece, apoi, boabele
se pun intr-un vas de sticla sau ceramica si se lasa acoperite cu apa .
Vasul se pune la loc cald si se acopera cu o foaie de hartie . Dupa 24
de ore, graul incolteste [ ies coltisori verzi de 1 mm ] si poate fi dat prin
masina de tocat carne sau prin rasnita de cafea .Se amesteca cu lapte
fiert in proportie de 1/1 .La acest terci, se adauga si miere de albine,
dupa gust .Avand in vedere aportul caloric al graului, renuntati la paine
si la alte produse de panificatie . Cantitatea de grau se imparte in trei
portii pe zi . La fiecare 24 de ore trebuie pus alt grau la incoltit . Cura
dureaza o luna .

EU SUNT MIC NU STIU NIMIC........

Nu stiu ce s-a intamplat de 1 Decembrie 1918
Nu stiu ce s-a intamplat la 1 mai
Nu stiu ce s-a intamplat la 22 decembrie 1989
Nu stiu ce s-a intamplat cu petrolul si gazele,
Nu stiu ce s-a intamplat cu bancile romanesti,
Nu stiu ce s-a intamplat cu industria grea si usoara,
Nu stiu ce o sa se intample cu mine,
  stiu sigur ca cei mai tari nationalisti sunt capitalistii,
  stiu sigur ca strainii stiu sa-si respecte valorile,
  stiu sigur ca altii nu au avut un Iliescu-Roman, Constantinescu-Ciorbea, Iliescu-Nastase si Basescu-Boc.
  stiu sigur ca la altii, sarbatorile sunt sarbatori ,iar munca e munca,
  stiu sigur ca in 20 de ani nu s-a facut nimic si suntem mintiti in fiecare zi,
  stiu sigur ca valoarea unei frunze este de 700000 de euro,
  stiu sigur ca Vanghelie da paine, carne si ulei,
  stiu sigur ca daca ma uit la televizor ii vad pe Becali si Bianca lui Bote.
Dar, ce pot sa fac? Eu sunt mic, nu stiu nimic.....

CUVINTE CHEIE

MANELIST, TIGAN, SUPERMARKET, SEMINTE,.........RESTUL LE INTUIESTI.

      Nu-mi pot gasi locul in prostia care ne cuprinde, nu-mi pot defini locul in aceasta alchimie a tarii mele, nu mai  am etaloane care sa ma reprezinte.Oare asa ne-am nascut?... sa fim sclavi, plecaciosi, fara pic de demnitate, tristi,violatori,criminali, lingusitori, barfitori.....Ce-mi spune istoria!...Romanii ne-au caftit, turcii ne-au jecmanit,rusii ne-au biciuit (rimeaza). Am fost pumpincuristii europei,ba cu nemtii, ba cu rusii, ba cu americanii........eu unde sunt?.... Politica la noi este o curvasareala , aratand impotenta unui popor care nu stie sa-si aleaga reprezentantii.
       Ne ingropam singuri, rezultatul il vad din studiile de sociologie care se fac." dispar trei scoli pe zi, apare o biserica la doua zile", o sa ajungem sa mergem prin oras inchinandu-ne tot timpul.Avem de doua ori mai multe biserici decat institutii in care ne putem educa sau sa ne ingrijim sanatatea.Exemplu: in 2008 aveam 16000 locasuri de cult fata de 8221 gradinite,scoli si facultati.In 1990 in Romania existau 28000 unitati de invatamant si 12000 lacasuri de cult, rezultatul e ca in 20 de ani s-au construit 4000 de biserici. E bine si asa, avem unde sa ne ingropam. Argumentul este clar, economia de piata a adus  goana dupa parohii si dupa banii care decurg de acolo, AMIN! Cu plecaciune ma intreb daca aparatul birocratic al Preasfintitului Sinod nu trebuie si el redus cu 50%, tot din bani publici sunt platiti,sau sa-i privatizam, as fi tare incantat sa vad cati investitori si-ar baga banu( ochiul dracului) in casa mantuitorului.
         Dintr-un popor latin am ajuns un popor(nar) oriental. In loc sa integram noi tiganii ne-au integrat ei pe noi (ascultam manele,  mancam seminte si le-am luat obiceiurile en-gross). Despre unguri ce sa mai zic, ne joaca cum vor (ceardas).........Eu unde ma regasesc?.......Am gasit!
        In frunza doamnei Udrea, cea mai interesanta inventie de marketing in promovarea turismului in romanica. Ce nu-si da seama d-na Udrea e ca promovarea se poate face din primavara pana in toamna, dupa accea frunza se vestejeste si cade iar noi ramanem nuzi.....
        Cu toate acestea eu sunt mandru ca avem atatea supermarketuri pline cu bunatati. E-uri de la 1 la 1000, doar noi suntem cosul de gunoi al Europei. Sunt mandru de investitorii care au venit la noi in tara, iar noi le-am dat pe tava cu paine si sare gratis apa, electricitatea, gazul, titeiul, fierul si bancile.....Suntem destepti ,nu?
  E trist! si e toamna.
  

Scrisoare din urgenţa inimii

de Adrian Paunescu

31/10/2010 17241 viziteDragii mei compatrioţi,

Vă scriu dintr-o situaţie mai pu­ţin obişnuită. Nu, nu vă scriu din la­găr. Nu, nu din vreun azil politic pe care l-aş fi cerut în alte părţi. Nu vă scriu nici măcar din pogonul meu de libertate personală, ocrotit şi pregătit pentru a-l semnaliza în teritoriul liber de ură, de prejudecăţi, de ranchiună. Vă scriu, pur şi simplu, din serviciul de reanimare al Secţiei de Chirurgie Cardio-Vasculară a Spitalului de Urgenţă - Floreasca, din Bucureşti. Ani şi ani am evitat să calc treptele unui spital. Carmen, Ana-Maria, Andrei, prof. dr Ionescu-Târgovişte, dr Mihai Viorel, dr Cristian Sera­fin­cea­nu au tot insistat să mă in­ter­nez pentru a rezolva în fond du­re­rile care m-au tot încercat. A venit însă într-o seară, într-o strictă complicitate cu Ana-Maria, prof. dr Mircea Beuran şi m-a convins, cu argumente se­ri­oa­se şi imbatabile, că, dacă vreau să trăiesc în continuare, trebuie să mă las pe mâna medicinei perfo­r­man­te a momentului. M-am limpe­zit şi am decis că aşa voi face. A doua zi, la 13:30, conform fă­gă­du­in­ţe­lor, a venit Ambulanţa, cu medici si­guri pe ei înşişi, cu brancardieri ho­tă­râţi, şi m-a luat. Jumătatea de oră trăită în Am­bu­lanţă m-a costat, din punct de ve­dere nervos, jumătate de viaţă. Nu-n­că­peam pe targă. Îmi erau ameninţaţi ge­nunchii de pragurile pe lângă care aveam să trecem, am fost internat în cea mai mare grabă la secţia condusă de marele medic Mircea Beuran. Cău­­­tă­rile n-au încetat însă. Mi s-au făcut pri­mele 15-20 de investigaţii. Între timp, a avut loc un dialog între cei doi profesori, care-şi împart ace­laşi spital de urgenţă, dr Beuran şi dr Bră­diş­tea­nu. Ei au ajuns la concluzia că pro­ble­ma mea principală e inima. Au de­cis să mă mute în zona dotată electro­nic pentru cele mai profunde de­te­r­mi­nări ale existenţei inimii în piep­tul meu şi concluzia a fost că, de la etajul 1, trebuie să urc, neapărat, la 6.
Din reanimarea urgentă a inimii, parcă din centrul ei magnetic, mă descriu şi îi descriu pe toţi cei din jurul meu, sub această perspectivă, a bătăliei pentru salvarea inimii. N-am crezut niciodată, în mod serios, că mă ameninţă moartea. Dar văd, în prea multe ziare şi la prea multe televiziuni, aşezarea numelui meu între viaţă şi moarte. Şi nu pot să nu mă emoţionez. Chiar aşa?! Da, chiar aşa. Şi eu sunt unul dintre muritorii care nu-şi înţeleg condiţia, câtă vreme se mai răsfaţă cu aerul existenţei în care pluteşte, fără merite şi fără permis. Aflu din cuvinte risipite prin dialogurile despre mine că situaţia mea e gravă, că inima, că rinichii şi că ficatul... Nu era o simplă hachiţă a mea cantonarea în casă şi refuzul de a participa la petrecerile lumii. Sunt suferind. Agresiunile din timpul vieţii n-au plecat din trupul de care s-au atins, ci continuă să-l chinuiască şi să-l subjuge. Am propriile mele dureri personale şi mă doare durerea cea mare a nefericitei mele ţări. Ziarul Adevărul a făcut gestul nobil de a aminti că tăierea pensiilor m-a afectat cumplit. Am decis că nu iau pensia tăiată. O restitui, aşa cum îmi vine, statului, iar eu îmi desăvârşesc drumurile prin iadul realităţii, ca să nu-mi moară copiii de foame. Mun­cesc de la 18 ani, dacă nu mai de mult. Bă­ieţii de bani gata ai anilor noştri şi-au băgat cuţitele în cuantumul pensiei mele totale şi mi-au dărâmat ultimul echilibru. Cum aş face să nu resimt dureros această ofensă? Indivizi putred de bogaţi iau măsura de-a ne ciopârţi nouă pensiile. Inima mea le resimte toate astea şi le dedică nefericiţilor care ne conduc şi ne ghilotinează drepturile. Datoriile mele faţă de casa în care trăiesc şi de familia mea sunt mult mai mari decât aş obţine, în mod natural, pe toate muncile mele. Probabil voi muri mai devreme şi organizaţiile de şacali vor putea profita, în deplină libertate, de banii care rămân după Adrian Păunescu.
O problemă au devenit medicamentele, atât pentru numărul lor în în­mulţire, cât şi pentru preţurile lor in­fernale. Eu suferinţele acestui or-ga­­nism al meu nu le-am făcut ascunzându-mă după soba bunicilor, acasă, ci în bătăliile de zi cu zi pe care le-am dat în ţară. Bolile le-am făcut atunci, me­dicamentele trebuie să le cumpăr acum. Dar nu mai puterea bănească de a le obţine, la preţuri acceptabile la starea mea financiară de astăzi. Monitoarele Secţiei de Reanimare de la cardiologia de urgenţă condusă de prof. dr Şerban Brădişteanu mă în­gână din când în când, văzându-şi de lectura stranie a organismelor care li se dau de citit. E mare lucru totuşi să mai existe oameni care te înţeleg şi te apără. Este nota cea mai înaltă a vie­ţii ca nişte mari specialişti în să­nă­tate să se aplece asupra ta, să te anali­ze­ze şi să-ţi spună ce ai de făcut. Ori­cât aş fi de trist, oricât aş fi de dispe­rat, oricât m-aş simţi de captiv în ma­şi­năriile electronice care-mi urmăresc tensiunea, respiraţia, funcţiile orga­nis­mului, glicemia, pH-ul şi, în ge­nere, toate funcţiile vitale, am dobândit convingerea că pot avea încredere în toate acestea, pentru că la pupitrele de comandă stau mari profesionişti, dedicaţi vieţii.
Mâncarea e fadă în spital. Te­le­foa­nele mobile mai degrabă nu merg, pentru că li se dă o undă să­ră­că­­cioa­să şi poate asta n-ar trebui să se petreacă în acest fel. A venit azi la mi­ne o femeie operată de dr Şerban Bră­­dişteanu. Punea toată puterea ei de convingere în fiecare cuvânt. Avea ne­­voie să restituie o parte din re­cu­noş­tinţă celui ce-o salvase. În secţia un­de sunt eu nu se poate intra. Ceea ce se întâmplă aici e prea grav ca să la­se loc circului sau băşcăliei. Noi vor­­bim dintre viaţă şi moarte. Şi n-avem totdeauna argumente să credem în viaţă şi să refuzăm orice com­pli­­citate cu moartea. Personal, n-am cre­zut că, de pe o stradă pe alta, dintr-o curte în alta, se poate ajunge la un duplex atât de încărcat de sem­ni­­ficaţii contrare: viaţa şi moartea. Şi, mai ales, nu mi-am închipuit că toa­tă această absurditate se va referi la mine. Parcă nu eram eu la nu­mă­ră­­toare. Dar mi-a intrat fiscul morţii în casă şi trebuie să-i plătesc tot ce i se cuvine.
Dacă voi reuşi - cu ajutorul ma­ri­­lor medici care mă înconjoară - să salvez această pâlpâitoare viaţă a mea, va trebui să rearanjez pri­o­ri­tă­ţi­le. Suferinţa retrogradează orgoliile. Pro­babil că-n noi rămân, la acest examen, numai structura omenească nes­chimbată, ideea pură, sentimen­te­le curate, disponibilitatea către omenie.
De-aici, dintr-un pat de spital din Secţia de Reanimare a inimii, de la Spitalul de Urgenţă, mi se lim­pe­zeş­te privirea către crâncenele noastre bătălii de fiecare zi, către fronturile noastre fără învingători, către uitarea de sine, care domină cu trufie lumea dată, o face imposibil de cuplat cu alte lumi, ne fugăreşte de dimineaţa până seara pe noi toţi, să nu cumva să ne găsim unii cu alţii şi să conlucrăm la salvarea omului. Din centrul inimii mele aduc salutul meu tuturor acestor electronici ascul­tă­toa­re, menite să ne avertizeze şi să ne ajute. Şi sper să nu fie nevoie şi de o operaţie pe inimă. Oricum, cărţile mele devin - prin suferinţa mea - tot mai valoroase şi mai căutate. Editorii au suficiente motive extraestetice să po­tenţeze textele. Iar eu sunt liniştit că mi-am văzut poporul sărind de partea mea şi iubindu-mă mai mult ca niciodată.

"De la un cardiac, cordial"


6/11/2010 (Actualizat 13:14)4785 viziteAdrian Păunescu a scris la 31 octombrie, de pe patul de spital, poezia "De la un cardiac, cordial", un mesaj în care îndeamnă oamenii să-şi poarte de grijă, să-şi pă­zească "şi inima, şi gândul", formula de final fiind "Dă-mi, Doamne, viaţă încă nişte ani/ şi ţării mele minima dreptate!".
Fiul poetului, Andrei Păunescu, a acceptat ca poezia, care a fost dată doctorului Şerban Brădişteanu, şeful Clinicii de chirurgie cardiovasculară a Spitalului de Urgenţă Floreasca, unde Adrian Păunescu se află internat, să fie făcută publică.
Redăm integral poezia "De la un cardiac, cordial" semna­tă de Adrian Păunescu, la 31 oc­tombrie 2010, Spitalul de Urgenţă, Bucureşti:

De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind,
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate.

Adrian Păunescu, 31 octombrie 2010, Bucureşti, Spitalul de Urgenţă.

Scrisoare tatei                                            ADRIAN PAUNESCU


4/11/2010 17909 viziteNici nu-mi dau seama, tată, cum să mă adresez. Am multe să-ţi spun şi multe să te rog. Sunt clipe grele, ştiu, am crescut suficient de mult cât să pot înţelege suferinţa. De mai bine de o săptămână, de când problemele ultimelor perioade s-au acutizat şi s-au oficializat, mi-e foarte teamă de liniştea din jur. Tu nu m-ai crescut în linişte! Încă de mică, am trăit în agitaţia continuă a vieţii tale active.
Înainte să merg la şcoală, am mers cu tine în turnee, am contabilizat cu ochii mei timizi toate aplauzele mulţimilor, mi s-au întipărit în minte chipuri şi destine, te-am privit din umbra vârstei, te-am admirat, te-am imitat şi m-am legat ireversibil de felul tău de a fi. E prea linişte, tată, în casă. Nu-mi place să termin "Flacăra" devreme, să plece la tipar seara, şi nu noaptea, cum obişnuieşte să se întâmple când ai suficientă energie pentru a o corecta amănunţit. Nu-mi place să latre câinii şi să-i aud doar eu. Sună telefoanele, toţi întreabă de tine. Oamenii te iubesc, chiar dacă uită să ţi-o spună în fiecare zi, chiar dacă vieţile lor chinuite nu le permit să se exteriorizeze, de fiecare dată când îşi amintesc de tine. Oamenii cred în tine, în puterea ta de a le schimba viitorul în bine. Sunt nefericiţi, dar suferinţa ta îi macină şi îi înnobilează.
Mă caută sudul, mă caută Oltenia, să afle ce mai faci. Ai tăi, de la Bârca, sunt îngrijoraţi şi primesc veşti confuze de la posturile de televiziune care vorbesc despre tine. Din Ardeal mă sună cei mai buni prieteni. Basarabia aşteaptă veşti. Moldova de dincoace de Prut caută răspunsuri. Chiar dacă mi-e greu să le explic tuturor că treci prin clipe grele, nu pot să le ignor tristeţea. Nu-i mint, nici nu le dau detalii. De fapt, detalii nici nu prea ştiu. În ochii mei nu mai e loc de diagnostic. Le spun că te vei face bine. Le spun că lupţi. Le spun că avem treabă. Şi ei mă cred. Au nevoie să mă creadă. Se liniştesc şi mă roagă să-ţi transmit că se gândesc la tine. Şi vocea alarmată li se stinge într-un mesaj înlăcrimat.
Te rog, tată, găseşte optimismul de care e nevoie pentru luptă. Mai sunt atâtea de făcut! Vine iarna, vine frigul şi trebuie să te găsească bine. Vin sărbătorile, vine ziua mea, voi face 20 de ani şi vreau să fii puternic. La vară avem de mers la Bârca, să mâncăm lubeniţă şi ciorbă de ştevie şi să stăm pe terasa de acasă, să lucească în ochii noştri grădina şi să miroasă a ploaie. Or să apară merele acrişoare pe Dealu Negru, ţăranii cu legume de lângă Bucureşti îşi vor scoate la porţi recolta. Trebuie să mă duci la Râmeţi, unde nu-mi amintesc dacă am fost vreodată, să ne uităm în Cartea de Onoare, în care ai scris de atâtea ori petice de istorie. Eu am de mers la bursă, în Portugalia, şi nu pot pleca liniştită dacă nu eşti refăcut. Mai e şi drumul la Vatra Dornei, pe care-l plănuim de atâta vreme şi pe care mi-ai promis că-l vom face în tihnă, cu opriri multe şi vesele, ca atunci, când eram mică şi credeam că toate-s pentru totdeauna. Am vorbit de curând de ţara Haţegului. Vreau să merg cu tine în Apuseni. Vreau să mă înveţi din nou să umblu prin ţara noastră. Nici la Putna n-am mai fost de mult.

Nu am făcut destule împreună. Aşa că, haide, tată, ridică-ţi ochii trişti şi ia-o de la capăt. Te rog să crezi în tine şi în toţi cei care îţi vor binele. Te rog să ai răbdare cu noi şi cu suferinţele fizice. Te rog să vrei să fii din nou puternic. Am nevoie de tine. Nu mai vreau să fie linişte în casă. Vreau să iubesc din nou timpul. Vreau să mă simt în siguranţă. E noiembrie. Nu-mi place toamna, când ţie nu ţi-e bine.

● Ana-Maria Păunescu

PAMFLETE CORDIALE

Vă ţin la dispoziţie finalul existenţei mele

de Adrian Paunescu

30/11/-1 (Actualizat 14:43)13843 viziteMereu m-a ţinut ceva, de dincolo de mine, în viaţă. Când eram adolescent, vroiam să trăiesc pentru a reuşi, fie şi într-un târziu, să-l scot pe tata din puşcărie şi să-l ajut să-şi regăsească rostul în viaţă. Sigur că, undeva, în creierul meu, se dezvolta şi gândul că-mi trebuie ceva timp, ca să pot descoperi modul în care le-aş putea da bunicilor mei şi bătrânilor satului o viaţă mai lungă, eventual acces la nemurire. Între timp, mi-am unit singurătatea cu singurătatea unei tinere poete, viitoare mamă a primilor mei doi copii. În vara lui 1964, un bătrân necunoscut bătea în poarta modestei curţi a casei socrilor mei, care ne găzduiau undeva în periferia dinspre sudul oraşului. Omul tăcea şi a trebuit să am ceva răbdare ca să înţeleg că e chiar tatăl meu. Venea din închisoare.



Un timp, nu puţin, după disperarea de a trăi într-o cumplită sărăcie, care mă împingea spre gesturi disperate, bucuria intrării în literatură a început să mă domine. Nu mă mai gândeam să mor. Făceam planuri de viaţă. Poate că mă şi amăgeam. Poate că supradimensionam rostul meu viitor. Mă apăsa epoca, dar aveam ieşiri, îmi confecţionam soluţii. În 1967 şi în 1969, mi s-au născut copiii. Mă încărcam astfel de o reînnoită obligaţie de a supravieţui şi de a mă bate pentru binele lor. Erau anii în care terminam facultatea şi grăbeam izbânzile mele publicistice. Nu dormeam nopţile, scriam, citeam, iubeam, mă îndoiam, mă băteam cu toată lumea şi îmi iubeam copiii. Am devenit redactor şi, în jumătate de an, redactor şef adjunct al "României literare". Cuvântul meu începea să conteze. Într-o zi, în 1969, la o şedinţă a lui Nicolae Ceauşescu cu Uniunea Scriitorilor, am avut curajul de a-i spune că marxismul a devenit pentru noi un şir de restricţii, că poezia politică problematizatoare e cenzurată, că în genere el a dat prea multă libertate cenzurii şi că noi l-am iubit pentru climatul de libertate adus de el în societate, dar că a devenit dur şi strânge şurubul. M-a dat afară de la "România literară". Am trecut prin câteva zile şi câteva nopţi în care din nou mi-am pus problema sinuciderii.



După un timp, în care muncisem ca un rob şi, din tot nesomnul şi din toată neliniştea, mă alesesem cu o nevroză cardiacă, am fost numit redactor şef la "Flacăra". Aici, cu o redacţie din ce în ce mai bună, cu oameni care învăţau din mers regulile presei libere şi responsabile, am reuşit recorduri de publicistică şi de popularitate. Dar bătăliile săptămânale cu cenzura mă istoveau. Salvarea ar fi putut fi Cenaclul Flacăra, despre care devenise singura instituţie de cultură necenzurată din România; necenzurată, dar atent supravegheată. Mii de spectacole. Milioane de spectatori. Şi în această privinţă, treceam prin tensiuni organizatorice şi ideologice incredibile. Erau primi secretari de judeţe care, în mod programatic, refuzau dreptul Cenaclului de a se exprima. Deznădejdile unor zile supraîncărcate erau mai puţin obositoare decât interdicţiile locale. În 1985, după o nenorocire petrecută la Ploieşti, am redevenit ţinta preferată a tuturor dogmaticilor, am fost terorizat şi şantajat săptămâni în şir, am rămas fără pâine şi fără dreptul de a mă mai exprima public. Am ratat şi atunci sinuciderea la care m-am gândit, pentru că Ioana şi Andrei, copiii mei, mai aveau nevoie de mine. Cu deosebire Andrei, care avea doar 16 ani, merita să aibă viu pe tatăl lui.



În decembrie 1989, deşi marginalizat şi interzis de 5 ani, am reintrat în actualitate prin atacurile împotriva mea. Parcă eu căzusem de la putere, nu Ceauşescu. În plină nebunie potrivnică, n-am lăsat inima să mi se stingă pentru că, aşa cum îmi tot spunea tata, vechi liberal, îndelung pătimit până în acel decembrie, va veni o dreptate şi pentru mine. În mai 1990, un necunoscut a sunat la uşa mea şi mi-a dat un pumn de cireşe, trimis de Grigore Vieru de la Chişinău. Acele fructe, cu o nebănuită forţă de inducţiune asupra mea, mi-au întreţinut cheful de viaţă până la sfârşitul lui august 1990, când am fost invitat de scriitorii din Basarabia, în Piaţa Marii Adunări Naţionale, la un miting cu câteva sute de mii de oameni, să mă exprim, împreună cu un nucleu al Cenaclului meu. Şi, din nou, motivaţia eventualei sinucideri s-a diluat.



Începeam să am treabă, din nou, pe lume, să redevin necesar, să fiu atacat, dar şi apărat, să încep să regret eventuala despărţire de această lume. În prima zi de Crăciun a anului 1990, s-a născut fiinţa pe care am iubit-o şi o iubesc suprem: fetiţa mea, Ana-Maria. Au trecut de atunci 19 ani jumătate. În fiecare zi, în care mi s-au întâmplat bune şi rele, mi-am înţeles, peste toate, rostul de părinte care, măcar atât, nu are dreptul să lase fiica singură pe lume, cel puţin până termină liceul. Acum, Ana e în primul an de facultate. Şi tot nu mă grăbesc să plec. Dar simt că nu mai pot rezista dezastrului care se întâmplă în ţara mea. Mereu, a fost greu. Mereu, am fost amăgiţi cu ţinte înalte, pentru a ne conforma drumurilor joase. Mereu, drumuri accidentate. Mereu, sacrificii. Mereu, 1 + 1 nu mai făceau 2. Mereu, orizont închis. Rareori, semne de luminiş.



Pe 20 iulie 2010, ar urma să împlinesc 67 de ani. Ani care au trecut. Nu regret că nu m-am sinucis, până acum. Dar acum, în această epocă mizerabilă şi criminală, în care atâţia compatrioţi nu mai au niciun chef să ridice privirile către viitor, acum când nu mai am aproape pe nimeni dintre cei care îmi erau puncte de referinţă, ultimul meu unchi stingându-se acum doi ani la Făgăraş, acum când fetiţa mea, Ioana, are 43 de ani (îi împlineşte mâine, 2 iunie), Andrei are 41 de ani iar Ana-Maria va avea în 25 decembrie, 20 de ani, rostul meu expiră. Nu mai spun că între timp Andrei are copii, are nepoţi, iar eu, fatalmente, am devenit străbunic. Nopţile în care nu pot dormi mă apasă cu aceeaşi întrebare: ce rost mai are?



Trăiesc din ce în ce mai greu, într-o ţară în care cuvântul meu nu mai are nicio importanţă. Un scenariu cinic, de dincolo de voinţa fiecăruia dintre noi, ne împinge aici, pe pământul care ne aşteaptă, să ne urâm unii pe alţii şi să acceptăm ceaţa care a căzut peste noi ca pe o strălimpezime astrală. Sunt creştin-ortodox şi nu aş vrea ca plecarea mea dintre oameni să fie umbrită de această sinucidere necreştinească. N-am, însă, nici suficiente rezerve de cinism, ca să-mi induc stingerea fără mijloace exterioare. Probabil că au fost şi timpuri mai grele în această ţară şi n-am avut eu capacitatea de a le înţelege atât de profund, cum le înţeleg pe cele de azi. Dar, într-adevăr, decât să asist neputincios la acest prăpăd, aruncat asupra neamului meu, asupra ţării mele, asupra fiecărui om, mai degrabă accept moartea. Am iubit şi iubesc nebuneşte viaţa. Dar ţin la dispoziţia celor interesaţi acest final de existenţă, să-şi facă zi onomastică din el.