Scrisoare tatei                                            ADRIAN PAUNESCU


4/11/2010 17909 viziteNici nu-mi dau seama, tată, cum să mă adresez. Am multe să-ţi spun şi multe să te rog. Sunt clipe grele, ştiu, am crescut suficient de mult cât să pot înţelege suferinţa. De mai bine de o săptămână, de când problemele ultimelor perioade s-au acutizat şi s-au oficializat, mi-e foarte teamă de liniştea din jur. Tu nu m-ai crescut în linişte! Încă de mică, am trăit în agitaţia continuă a vieţii tale active.
Înainte să merg la şcoală, am mers cu tine în turnee, am contabilizat cu ochii mei timizi toate aplauzele mulţimilor, mi s-au întipărit în minte chipuri şi destine, te-am privit din umbra vârstei, te-am admirat, te-am imitat şi m-am legat ireversibil de felul tău de a fi. E prea linişte, tată, în casă. Nu-mi place să termin "Flacăra" devreme, să plece la tipar seara, şi nu noaptea, cum obişnuieşte să se întâmple când ai suficientă energie pentru a o corecta amănunţit. Nu-mi place să latre câinii şi să-i aud doar eu. Sună telefoanele, toţi întreabă de tine. Oamenii te iubesc, chiar dacă uită să ţi-o spună în fiecare zi, chiar dacă vieţile lor chinuite nu le permit să se exteriorizeze, de fiecare dată când îşi amintesc de tine. Oamenii cred în tine, în puterea ta de a le schimba viitorul în bine. Sunt nefericiţi, dar suferinţa ta îi macină şi îi înnobilează.
Mă caută sudul, mă caută Oltenia, să afle ce mai faci. Ai tăi, de la Bârca, sunt îngrijoraţi şi primesc veşti confuze de la posturile de televiziune care vorbesc despre tine. Din Ardeal mă sună cei mai buni prieteni. Basarabia aşteaptă veşti. Moldova de dincoace de Prut caută răspunsuri. Chiar dacă mi-e greu să le explic tuturor că treci prin clipe grele, nu pot să le ignor tristeţea. Nu-i mint, nici nu le dau detalii. De fapt, detalii nici nu prea ştiu. În ochii mei nu mai e loc de diagnostic. Le spun că te vei face bine. Le spun că lupţi. Le spun că avem treabă. Şi ei mă cred. Au nevoie să mă creadă. Se liniştesc şi mă roagă să-ţi transmit că se gândesc la tine. Şi vocea alarmată li se stinge într-un mesaj înlăcrimat.
Te rog, tată, găseşte optimismul de care e nevoie pentru luptă. Mai sunt atâtea de făcut! Vine iarna, vine frigul şi trebuie să te găsească bine. Vin sărbătorile, vine ziua mea, voi face 20 de ani şi vreau să fii puternic. La vară avem de mers la Bârca, să mâncăm lubeniţă şi ciorbă de ştevie şi să stăm pe terasa de acasă, să lucească în ochii noştri grădina şi să miroasă a ploaie. Or să apară merele acrişoare pe Dealu Negru, ţăranii cu legume de lângă Bucureşti îşi vor scoate la porţi recolta. Trebuie să mă duci la Râmeţi, unde nu-mi amintesc dacă am fost vreodată, să ne uităm în Cartea de Onoare, în care ai scris de atâtea ori petice de istorie. Eu am de mers la bursă, în Portugalia, şi nu pot pleca liniştită dacă nu eşti refăcut. Mai e şi drumul la Vatra Dornei, pe care-l plănuim de atâta vreme şi pe care mi-ai promis că-l vom face în tihnă, cu opriri multe şi vesele, ca atunci, când eram mică şi credeam că toate-s pentru totdeauna. Am vorbit de curând de ţara Haţegului. Vreau să merg cu tine în Apuseni. Vreau să mă înveţi din nou să umblu prin ţara noastră. Nici la Putna n-am mai fost de mult.

Nu am făcut destule împreună. Aşa că, haide, tată, ridică-ţi ochii trişti şi ia-o de la capăt. Te rog să crezi în tine şi în toţi cei care îţi vor binele. Te rog să ai răbdare cu noi şi cu suferinţele fizice. Te rog să vrei să fii din nou puternic. Am nevoie de tine. Nu mai vreau să fie linişte în casă. Vreau să iubesc din nou timpul. Vreau să mă simt în siguranţă. E noiembrie. Nu-mi place toamna, când ţie nu ţi-e bine.

● Ana-Maria Păunescu

PAMFLETE CORDIALE

Vă ţin la dispoziţie finalul existenţei mele

de Adrian Paunescu

30/11/-1 (Actualizat 14:43)13843 viziteMereu m-a ţinut ceva, de dincolo de mine, în viaţă. Când eram adolescent, vroiam să trăiesc pentru a reuşi, fie şi într-un târziu, să-l scot pe tata din puşcărie şi să-l ajut să-şi regăsească rostul în viaţă. Sigur că, undeva, în creierul meu, se dezvolta şi gândul că-mi trebuie ceva timp, ca să pot descoperi modul în care le-aş putea da bunicilor mei şi bătrânilor satului o viaţă mai lungă, eventual acces la nemurire. Între timp, mi-am unit singurătatea cu singurătatea unei tinere poete, viitoare mamă a primilor mei doi copii. În vara lui 1964, un bătrân necunoscut bătea în poarta modestei curţi a casei socrilor mei, care ne găzduiau undeva în periferia dinspre sudul oraşului. Omul tăcea şi a trebuit să am ceva răbdare ca să înţeleg că e chiar tatăl meu. Venea din închisoare.



Un timp, nu puţin, după disperarea de a trăi într-o cumplită sărăcie, care mă împingea spre gesturi disperate, bucuria intrării în literatură a început să mă domine. Nu mă mai gândeam să mor. Făceam planuri de viaţă. Poate că mă şi amăgeam. Poate că supradimensionam rostul meu viitor. Mă apăsa epoca, dar aveam ieşiri, îmi confecţionam soluţii. În 1967 şi în 1969, mi s-au născut copiii. Mă încărcam astfel de o reînnoită obligaţie de a supravieţui şi de a mă bate pentru binele lor. Erau anii în care terminam facultatea şi grăbeam izbânzile mele publicistice. Nu dormeam nopţile, scriam, citeam, iubeam, mă îndoiam, mă băteam cu toată lumea şi îmi iubeam copiii. Am devenit redactor şi, în jumătate de an, redactor şef adjunct al "României literare". Cuvântul meu începea să conteze. Într-o zi, în 1969, la o şedinţă a lui Nicolae Ceauşescu cu Uniunea Scriitorilor, am avut curajul de a-i spune că marxismul a devenit pentru noi un şir de restricţii, că poezia politică problematizatoare e cenzurată, că în genere el a dat prea multă libertate cenzurii şi că noi l-am iubit pentru climatul de libertate adus de el în societate, dar că a devenit dur şi strânge şurubul. M-a dat afară de la "România literară". Am trecut prin câteva zile şi câteva nopţi în care din nou mi-am pus problema sinuciderii.



După un timp, în care muncisem ca un rob şi, din tot nesomnul şi din toată neliniştea, mă alesesem cu o nevroză cardiacă, am fost numit redactor şef la "Flacăra". Aici, cu o redacţie din ce în ce mai bună, cu oameni care învăţau din mers regulile presei libere şi responsabile, am reuşit recorduri de publicistică şi de popularitate. Dar bătăliile săptămânale cu cenzura mă istoveau. Salvarea ar fi putut fi Cenaclul Flacăra, despre care devenise singura instituţie de cultură necenzurată din România; necenzurată, dar atent supravegheată. Mii de spectacole. Milioane de spectatori. Şi în această privinţă, treceam prin tensiuni organizatorice şi ideologice incredibile. Erau primi secretari de judeţe care, în mod programatic, refuzau dreptul Cenaclului de a se exprima. Deznădejdile unor zile supraîncărcate erau mai puţin obositoare decât interdicţiile locale. În 1985, după o nenorocire petrecută la Ploieşti, am redevenit ţinta preferată a tuturor dogmaticilor, am fost terorizat şi şantajat săptămâni în şir, am rămas fără pâine şi fără dreptul de a mă mai exprima public. Am ratat şi atunci sinuciderea la care m-am gândit, pentru că Ioana şi Andrei, copiii mei, mai aveau nevoie de mine. Cu deosebire Andrei, care avea doar 16 ani, merita să aibă viu pe tatăl lui.



În decembrie 1989, deşi marginalizat şi interzis de 5 ani, am reintrat în actualitate prin atacurile împotriva mea. Parcă eu căzusem de la putere, nu Ceauşescu. În plină nebunie potrivnică, n-am lăsat inima să mi se stingă pentru că, aşa cum îmi tot spunea tata, vechi liberal, îndelung pătimit până în acel decembrie, va veni o dreptate şi pentru mine. În mai 1990, un necunoscut a sunat la uşa mea şi mi-a dat un pumn de cireşe, trimis de Grigore Vieru de la Chişinău. Acele fructe, cu o nebănuită forţă de inducţiune asupra mea, mi-au întreţinut cheful de viaţă până la sfârşitul lui august 1990, când am fost invitat de scriitorii din Basarabia, în Piaţa Marii Adunări Naţionale, la un miting cu câteva sute de mii de oameni, să mă exprim, împreună cu un nucleu al Cenaclului meu. Şi, din nou, motivaţia eventualei sinucideri s-a diluat.



Începeam să am treabă, din nou, pe lume, să redevin necesar, să fiu atacat, dar şi apărat, să încep să regret eventuala despărţire de această lume. În prima zi de Crăciun a anului 1990, s-a născut fiinţa pe care am iubit-o şi o iubesc suprem: fetiţa mea, Ana-Maria. Au trecut de atunci 19 ani jumătate. În fiecare zi, în care mi s-au întâmplat bune şi rele, mi-am înţeles, peste toate, rostul de părinte care, măcar atât, nu are dreptul să lase fiica singură pe lume, cel puţin până termină liceul. Acum, Ana e în primul an de facultate. Şi tot nu mă grăbesc să plec. Dar simt că nu mai pot rezista dezastrului care se întâmplă în ţara mea. Mereu, a fost greu. Mereu, am fost amăgiţi cu ţinte înalte, pentru a ne conforma drumurilor joase. Mereu, drumuri accidentate. Mereu, sacrificii. Mereu, 1 + 1 nu mai făceau 2. Mereu, orizont închis. Rareori, semne de luminiş.



Pe 20 iulie 2010, ar urma să împlinesc 67 de ani. Ani care au trecut. Nu regret că nu m-am sinucis, până acum. Dar acum, în această epocă mizerabilă şi criminală, în care atâţia compatrioţi nu mai au niciun chef să ridice privirile către viitor, acum când nu mai am aproape pe nimeni dintre cei care îmi erau puncte de referinţă, ultimul meu unchi stingându-se acum doi ani la Făgăraş, acum când fetiţa mea, Ioana, are 43 de ani (îi împlineşte mâine, 2 iunie), Andrei are 41 de ani iar Ana-Maria va avea în 25 decembrie, 20 de ani, rostul meu expiră. Nu mai spun că între timp Andrei are copii, are nepoţi, iar eu, fatalmente, am devenit străbunic. Nopţile în care nu pot dormi mă apasă cu aceeaşi întrebare: ce rost mai are?



Trăiesc din ce în ce mai greu, într-o ţară în care cuvântul meu nu mai are nicio importanţă. Un scenariu cinic, de dincolo de voinţa fiecăruia dintre noi, ne împinge aici, pe pământul care ne aşteaptă, să ne urâm unii pe alţii şi să acceptăm ceaţa care a căzut peste noi ca pe o strălimpezime astrală. Sunt creştin-ortodox şi nu aş vrea ca plecarea mea dintre oameni să fie umbrită de această sinucidere necreştinească. N-am, însă, nici suficiente rezerve de cinism, ca să-mi induc stingerea fără mijloace exterioare. Probabil că au fost şi timpuri mai grele în această ţară şi n-am avut eu capacitatea de a le înţelege atât de profund, cum le înţeleg pe cele de azi. Dar, într-adevăr, decât să asist neputincios la acest prăpăd, aruncat asupra neamului meu, asupra ţării mele, asupra fiecărui om, mai degrabă accept moartea. Am iubit şi iubesc nebuneşte viaţa. Dar ţin la dispoziţia celor interesaţi acest final de existenţă, să-şi facă zi onomastică din el.

Rugă pentru părinţi




Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.


Chiamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.

Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.

Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,

Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea.

Lume, lume



De la mine pân' la tine
Numai fluturi şi albine,
De la tine pân' la mine,
Numai rău şi nici un bine.

De la mine pân' la ea,
Numai lanţ şi numai za,
Unde-i ea şi unde-s eu,
Numai piese de muzeu.

De la noi până la lume,
Numai fiare fără nume,
De la lume pân' acasă,
Numai vreme friguroasă.

De la mine pân' la ei,
Numai lupte şi scântei,
Ei acolo, eu aici,
Şi-ntre noi e-un fel de bici.

De la voi la oarecine,
Numai guşteri şi ruine,
Din neanţ la dumneavoastră,
Numai gratii la fereastră.

De la noi până la noi,
Numai ei, din doi în doi,
Invers, de la noi la noi,
Numai stare de război.

De la toate pân' la toate,
Numai tu, singurătate,
Numai tu şi eu şi plânsu-mi,
De la eu până la însumi.
7 noiembrie 1997

Bătrânul cerşetor





La colţul străzii e un cerşetor
Cu mâna-ntinsă, către-o altă lume
Decât aceea unde, fără nume,
El ispăşeste râsul tuturor.

Adolescenţii se mai ţin de glume
Şi-i pun în palmă semne de-ale lor,
El e bătrân şi înţelegător,
Cu noi, cu toţii, dar, cu cei mici, anume.

Şi cine observă, înt-o doară,
Ca el e-aici din vremuri de demult,
Imperturbabil, în acest tumult,
El, cerşetorul, a uitat să moară.

Sub zdreanţa lui, minunea se-ntrupează,
În el e Dumnezeu, ce stă de paza.



9 aprilie 1997

Făt-Frumos



Oameni, oameni, fraţii mei,
Disperaţii, fericiţii,
V-aţi spălat de superstiţii,
De demoni şi dumnezei.

Însă-i nu-i destul folos
Dacă peste tot ce este
V-aţi spălat şi de poveste,
L-aţi pierdut pe Făt-Frumos.

Vin la voi acum plângând,
Gura-mi sângeră ca rana,
Unde este Consânzeana,
În ce bolţi, pe ce pământ?

Mă ridic plângând de jos,
Ca la un pierdut examen,
Unde vă e basmul, oameni.
Ce-aţi făcut cu Făt-Frumos?

Făt-Frumos n-a existat,
N-a stat nimănui în cale,
Era numai visul moale
Al vreunui trist băiat.

Mai visaţi de vreţi să fiţi
Fericiţi cu capu-n pernă,
Feriţi epoca modernă
De rigizi şi scofâlciţi.

Din prea mult entuziasm
Să nu spargeţi Voroneţul,
Daţi-i voi mai mare preţul,
Oameni, mai râvniţi la basm.

Voi, care aveţi copii,
Nu-i lăsati sub gând satanic,
Să respire sterp, mecanic,
Ca şi când nu ar fi.

Doborâţi himera jos,
Oameni, reveniţi în lume,
Pe umana noastra culme
Regăsiţi pe Făt-Frumos.

Făt-Frumos şi toţi ai lui,
Fiincă unde nu-i poveste
Lume nu-i şi om nu este
Şi, de fapt, nimica nu-i.

El venea la noi pe jos
Şi ni l-au răpit piraţii,
Vameşi vigilenţi, redaţi-i
Actele lui Făt-Frumos.

Daţi-i viaţa înapoi,
Ochii mari, mişcarea buzii,
Făt-Frumosul din iluzii
Şi frumos numai prin voi.

Călugăr





Doamne, fă-mă călugăr
Şi cheamă-mă până la tine
Să-ţi spun adevarul
Despre marele dezastru pământesc.
Doamne, fă-mă călugăr.

Au fost haituiţi,
Au fost ofensaţi,
Dar călugării au totuşi
O oarecare liberă trecere
La vamile cerului.

Undeva, la Cheia,
Am auzit eu că există
O scară de răşină de brad
Care ajunge până la tine, Doamne,
Lasă-mă să urc şi să-ţi spun.

Voi gasi-o chiar dacă
Nu e în evidenţa primăriei din Mîneciu
O voi gasi-o după miros,
După mirosul morţilor
După mirosul viilor,
După mirosul de tămâie.

O voi gasi-o şi voi veni
Să-ţi spun ce rău e pe pământ
Să-ţi spun că-n luptele pentru dreptate
Dreptate a ieşit
Atât de zdrobitor victorioasă
Încât a devenit idee,
Nu mai are nici o realitate.

Doamne e nedrept totul,
Copiii nu mai au decât recreaţii şi examene,
Ore de clasă nu mai sunt,
Bătrânii sunt puşi la zid
Sub nişte taloane de pensii
Care sunt trase din tunuri
Ale binevoinţei generale.

În rest muncim până ne cad mâinile din umeri
Şi nu mai ştim pentru cine muncim
Mai ales că ei ne dau să facem
Lucruri pe care tot ei le considera inutile
Şi ne reproşează nouă
Că facem lucruri inutile.

Dar, în fine Doamne, primeşte-mă în audienţă
Pe mine, călugărul cel mai limbut,
Al mânăstirii tale cu 5 continente.
Hai, Doamne, fi bun şi primeşte-mă
Că, alttel, dacă întârzii,
Nu mai am pe unde urca

Vine omenirea flămândă
Să mănânce scara de răşină
Care duce la tine,
Doamne, fă-mă călugăr,
Fă-mă şi ascultă-mă
La ora când mânăstirea ta
Cu 5 continente
Şi cu 4 miliarde de prăpădiţi
Instalează ultimele arme
În clopotniţă!
10 decembrie 1983