PAMFLETE CORDIALE
Vă ţin la dispoziţie finalul existenţei mele
de Adrian Paunescu
30/11/-1 (Actualizat 14:43)13843 viziteMereu m-a ţinut ceva, de dincolo de mine, în viaţă. Când eram adolescent, vroiam să trăiesc pentru a reuşi, fie şi într-un târziu, să-l scot pe tata din puşcărie şi să-l ajut să-şi regăsească rostul în viaţă. Sigur că, undeva, în creierul meu, se dezvolta şi gândul că-mi trebuie ceva timp, ca să pot descoperi modul în care le-aş putea da bunicilor mei şi bătrânilor satului o viaţă mai lungă, eventual acces la nemurire. Între timp, mi-am unit singurătatea cu singurătatea unei tinere poete, viitoare mamă a primilor mei doi copii. În vara lui 1964, un bătrân necunoscut bătea în poarta modestei curţi a casei socrilor mei, care ne găzduiau undeva în periferia dinspre sudul oraşului. Omul tăcea şi a trebuit să am ceva răbdare ca să înţeleg că e chiar tatăl meu. Venea din închisoare.
Un timp, nu puţin, după disperarea de a trăi într-o cumplită sărăcie, care mă împingea spre gesturi disperate, bucuria intrării în literatură a început să mă domine. Nu mă mai gândeam să mor. Făceam planuri de viaţă. Poate că mă şi amăgeam. Poate că supradimensionam rostul meu viitor. Mă apăsa epoca, dar aveam ieşiri, îmi confecţionam soluţii. În 1967 şi în 1969, mi s-au născut copiii. Mă încărcam astfel de o reînnoită obligaţie de a supravieţui şi de a mă bate pentru binele lor. Erau anii în care terminam facultatea şi grăbeam izbânzile mele publicistice. Nu dormeam nopţile, scriam, citeam, iubeam, mă îndoiam, mă băteam cu toată lumea şi îmi iubeam copiii. Am devenit redactor şi, în jumătate de an, redactor şef adjunct al "României literare". Cuvântul meu începea să conteze. Într-o zi, în 1969, la o şedinţă a lui Nicolae Ceauşescu cu Uniunea Scriitorilor, am avut curajul de a-i spune că marxismul a devenit pentru noi un şir de restricţii, că poezia politică problematizatoare e cenzurată, că în genere el a dat prea multă libertate cenzurii şi că noi l-am iubit pentru climatul de libertate adus de el în societate, dar că a devenit dur şi strânge şurubul. M-a dat afară de la "România literară". Am trecut prin câteva zile şi câteva nopţi în care din nou mi-am pus problema sinuciderii.
După un timp, în care muncisem ca un rob şi, din tot nesomnul şi din toată neliniştea, mă alesesem cu o nevroză cardiacă, am fost numit redactor şef la "Flacăra". Aici, cu o redacţie din ce în ce mai bună, cu oameni care învăţau din mers regulile presei libere şi responsabile, am reuşit recorduri de publicistică şi de popularitate. Dar bătăliile săptămânale cu cenzura mă istoveau. Salvarea ar fi putut fi Cenaclul Flacăra, despre care devenise singura instituţie de cultură necenzurată din România; necenzurată, dar atent supravegheată. Mii de spectacole. Milioane de spectatori. Şi în această privinţă, treceam prin tensiuni organizatorice şi ideologice incredibile. Erau primi secretari de judeţe care, în mod programatic, refuzau dreptul Cenaclului de a se exprima. Deznădejdile unor zile supraîncărcate erau mai puţin obositoare decât interdicţiile locale. În 1985, după o nenorocire petrecută la Ploieşti, am redevenit ţinta preferată a tuturor dogmaticilor, am fost terorizat şi şantajat săptămâni în şir, am rămas fără pâine şi fără dreptul de a mă mai exprima public. Am ratat şi atunci sinuciderea la care m-am gândit, pentru că Ioana şi Andrei, copiii mei, mai aveau nevoie de mine. Cu deosebire Andrei, care avea doar 16 ani, merita să aibă viu pe tatăl lui.
În decembrie 1989, deşi marginalizat şi interzis de 5 ani, am reintrat în actualitate prin atacurile împotriva mea. Parcă eu căzusem de la putere, nu Ceauşescu. În plină nebunie potrivnică, n-am lăsat inima să mi se stingă pentru că, aşa cum îmi tot spunea tata, vechi liberal, îndelung pătimit până în acel decembrie, va veni o dreptate şi pentru mine. În mai 1990, un necunoscut a sunat la uşa mea şi mi-a dat un pumn de cireşe, trimis de Grigore Vieru de la Chişinău. Acele fructe, cu o nebănuită forţă de inducţiune asupra mea, mi-au întreţinut cheful de viaţă până la sfârşitul lui august 1990, când am fost invitat de scriitorii din Basarabia, în Piaţa Marii Adunări Naţionale, la un miting cu câteva sute de mii de oameni, să mă exprim, împreună cu un nucleu al Cenaclului meu. Şi, din nou, motivaţia eventualei sinucideri s-a diluat.
Începeam să am treabă, din nou, pe lume, să redevin necesar, să fiu atacat, dar şi apărat, să încep să regret eventuala despărţire de această lume. În prima zi de Crăciun a anului 1990, s-a născut fiinţa pe care am iubit-o şi o iubesc suprem: fetiţa mea, Ana-Maria. Au trecut de atunci 19 ani jumătate. În fiecare zi, în care mi s-au întâmplat bune şi rele, mi-am înţeles, peste toate, rostul de părinte care, măcar atât, nu are dreptul să lase fiica singură pe lume, cel puţin până termină liceul. Acum, Ana e în primul an de facultate. Şi tot nu mă grăbesc să plec. Dar simt că nu mai pot rezista dezastrului care se întâmplă în ţara mea. Mereu, a fost greu. Mereu, am fost amăgiţi cu ţinte înalte, pentru a ne conforma drumurilor joase. Mereu, drumuri accidentate. Mereu, sacrificii. Mereu, 1 + 1 nu mai făceau 2. Mereu, orizont închis. Rareori, semne de luminiş.
Pe 20 iulie 2010, ar urma să împlinesc 67 de ani. Ani care au trecut. Nu regret că nu m-am sinucis, până acum. Dar acum, în această epocă mizerabilă şi criminală, în care atâţia compatrioţi nu mai au niciun chef să ridice privirile către viitor, acum când nu mai am aproape pe nimeni dintre cei care îmi erau puncte de referinţă, ultimul meu unchi stingându-se acum doi ani la Făgăraş, acum când fetiţa mea, Ioana, are 43 de ani (îi împlineşte mâine, 2 iunie), Andrei are 41 de ani iar Ana-Maria va avea în 25 decembrie, 20 de ani, rostul meu expiră. Nu mai spun că între timp Andrei are copii, are nepoţi, iar eu, fatalmente, am devenit străbunic. Nopţile în care nu pot dormi mă apasă cu aceeaşi întrebare: ce rost mai are?
Trăiesc din ce în ce mai greu, într-o ţară în care cuvântul meu nu mai are nicio importanţă. Un scenariu cinic, de dincolo de voinţa fiecăruia dintre noi, ne împinge aici, pe pământul care ne aşteaptă, să ne urâm unii pe alţii şi să acceptăm ceaţa care a căzut peste noi ca pe o strălimpezime astrală. Sunt creştin-ortodox şi nu aş vrea ca plecarea mea dintre oameni să fie umbrită de această sinucidere necreştinească. N-am, însă, nici suficiente rezerve de cinism, ca să-mi induc stingerea fără mijloace exterioare. Probabil că au fost şi timpuri mai grele în această ţară şi n-am avut eu capacitatea de a le înţelege atât de profund, cum le înţeleg pe cele de azi. Dar, într-adevăr, decât să asist neputincios la acest prăpăd, aruncat asupra neamului meu, asupra ţării mele, asupra fiecărui om, mai degrabă accept moartea. Am iubit şi iubesc nebuneşte viaţa. Dar ţin la dispoziţia celor interesaţi acest final de existenţă, să-şi facă zi onomastică din el.
